Dansul - oglinda sufletului

Minesterul  Educatiei  al Republicii  Moldova

Directia Generala Educatie Tineret  si Sport

Liceul  Teoretic “Antioh Cantemir”

 

Catedra de limba romana

 

Conferinta stiintifico-practica

      “Munca. Talent. Cutizantа.”

 

 

 

 

 

Tema: Dansul – oglinda sufletului.

 

 

 

 

 

 

 

Chisinau 2012

 

Сuprinsul:

1. Introducere.
2. Istoria despre arta dansului.
3. Istoria dansurilor.

1. Rumba
2. Samba
3. Cha-cha-cha
4. Mambo
5. Passo Doble
6. Jive
7. Tango
8. Vals Vienez
9. Vals lent

4. Dansul popular moldovenes.

5. Hora.
6. Ansamblu de dans “Aisedora”.
7. Codreanca.
8. Ansamblu de dans “Alianta”.
9. Sfaturi pentru incepatori.
10. Concluzii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

“Dansul este o arta capabila sa emotioneze pe oricine, indiferent de varsta sau de nivel de pregatire. “

Aceasta este parerea tanarului Razvan Mazilu, liderul tinerei generatii de balerini si coregrafi romani.

"Imaginează-ţi oameni dansând într-o zi de sărbătoare: o horă duminica în sat, carnavalul de la Rio, un bal într-un salon din Viena, un dans tribal în jurul focului, o petrecere între prieteni la o zi de naştere. Gândeşte-te câteva momente la unul din aceste exemple...     Cred că faţa ţi s-a luminat deja, zâmbeşti poate, dacă te gândeşti mai mult începi să auzi muzica, să vezi mişcările, să simţi atmosfera de bună dispoziţie - nu-i aşa că te simţi mai bine?... şi acesta este cel mai puţin important dintre efectele terapeutice ale dansului...     Dansul este o formă de comunicare: între tine şi corpul tău, între tine şi ceilalţi oameni. Este o comunicare nonverbală, spontană, ceea ce implică participarea atât a conştiinţei cât şi a subconştientului, o comunicare într-o situaţie destinsă, securizantă, pe care o creează ritmul muzicii şi convenţia socială care asociază dansul cu momente de divertisment, de "distracţie". De aici rezultă două motive pentru care dansul are funcţie terapeutică şi totodată două rezultate terapeutice, care în cadrul terapiei prin dans se susţin reciproc.     Primul este că dansul reia contactul conştient cu emoţiile stocate la nivel somatic de-a lungul vieţii. Emoţiile puternice care nu sunt exprimate în momentul trăirii lor de către fiinţa umană se păstrează sub forma unor tensiuni musculare la nivelul acelor părţi alecorpului legate simbolic de situaţia trăită. Dansul solicită mult mai multe grupe de muşchi decât activităţile obişnuite. Prin dans, încercând să devii mai expresiv, descoperi din nou, ca un copil, posibilităţile uitate ale corpului tău şi conştientizezi acele tensiuni de mult uitate.     Al doilea este că dansul îţi impune acea stare de joc , de liber acces pe tărâmul imaginaţiei, unde totul este posibil prin improvizaţie, unde problemele îţi apar mai altfel, unde stereotipurile şi blocajele se pierd în varietatea posibilităţilor (un prim pas spre rezolvarea conflictului intern), şi acea stare de deschidere spre ceilalţi (primul pas spre rezolvarea conflictului cu celălalt).     Aceste două rezultate, la care terapiile verbale se străduie să ajungă prin interviuri lungi, sunt puncte de plecare în dans. Ceea ce îi lipseşte dansului pentru a avea efect terapeutic este centrarea pe problemă (de obicei dansul " te face să uiţi de griji", pentru că îţi propui să nu te gândeşti la ele când dansezi), care este realizată în folosirea terapeutică a dansului prin analiza verbală a mişcării.       Dansul este manifestarea Instinctului Vieţii (fie că i se zice energie creatoare, libido sau bucurie de a trăi), în evoluţia sa către spiritualitate, către identificarea cu ceea ce este nemuritor. De aceea, exprimarea prin dans poate fi materia primă şi modalitatea de realizare a procesului de individuaţie."

 

 

Istoria dansului

Dansul este una dintre cele mai vechi forme ale artei. El este o miscare ritmica a tuturor partilor corpului si include baletul, valsul, flamenco, step, samba si disco. Dansul poate exprima emotii, poate spune o poveste, poate crea o atmosfera specifica sau poate etala rezistenta fizica a dansatorului. Sunt doua tipuri de dans: dansul de societate, pentru distractie, si dansul creat pentru a sustine un spectacol.

Oamenii au dansat de mii de ani - figuri de dansatori apar in picturile rupestre din Europa si Africa, datand din timpuri preistorice. Multe dansuri primitive sunt inca populare si astazi, fiind corelate cu ceremonii religioase sau superstitii. Dansul englez morris se bazeaza pe vechi ritualuri razboinice, iar dansatorii voodoo din Haiti intra in transa in timp ce cheama spiritele. Expresivul dans dramatic al vechilor greci a avut o influenta de lunga durata asupra culturii Vestului. Dansurile de societate, unde sunt respectate seturi de pasi, au aparut cu multe secole in urma. Dansul Bugaku din Japonia a aparut in secolul al VII-lea. In Europa medievala, dansurile de societate erau populare la curtile regale. Multe erau adaptari are dansurilor populare ale oamenilor obisnuiti. In secolul al XV-lea existau deja profesori de dans care predau ultimele dansuri aparute.

Baletul isi are originea in curtile regale ale Italiei anilor 1400, insa s-a dezvoltat si in Franta. Regele Louis al XIV-lea a fost un dansator entuziast si a deschis prima academie de dans la Paris, in 1661. Pana atunci majoritatea dansatorilor erau amatori, apoi au aparut si profesionisti. Directorul academiei, Charles-Louis Beauchamp, a contribuit la standardizarea miscarilor clasice. Se crede ca el a creat primele trei pozitii ale picioarelor si mainilor in balet. A doua jumatate a anilor 1800 a fost era baletului clasic, cu mari capodopere precum „Lacul Lebedelor” a lui Ceaikovski.

La inceputul anilor 1900, unii dansatori au inceput sa creeze un stil liber, renuntand la modelele rigide si la antrenamentele baletului clasic. Pe masura ce a trecut timpul, tendintele dansului de societate s-au schimbat odata cu muzica. Noile dansuri incitante ale secolului al XX-lea s-au bazat in mare parte pe traditiile africane, americane si irlandeze, cum sunt jazzul si stepul. In prezent, dansul s-a transformat pe toate meridianele intr-un soi de antrenament fizic. Facand bilantul unor cercetari complexe, medicii au demonstrat avantajele dansului in vederea mentinerii sanatatii si a vigorii.

Miscarea in ritmul alert al muzicii fortifica muschii, imbunatateste circulatia sangelui, intensifica respiratia, oferind o oxigenare pulmonara mai bogata, produce un masaj al muschilor abdominali, contribuind la o functionare mai buna a stomacului si intestinelor. Dansul pastreaza supletea siluetei si provoaca un somn mai sanatos. Si nici nu s-ar putea altfel, caci, dupa observatiile unor fiziologi, dansul necesita 750 de kilocalorii pe ora, cam aceeasi energie cat consuma un boxer pe ring timp de noua-zece reprize.    

Istoria Dansului

RUMBA

Este greu de discutat în particular despre rumba, mambo sau cha-cha-cha, deoarece toate aceste dansuri sunt indisolubil legate unul de celãlalt, rumba reprezentând însusi spiritul dansului si al muzicii latino-americane.

În general se acceptã faptul cã rumba a rezultat în principal din contopirea a trei culturi: africanã, ibericã si amerindianã. Originile rumbei dateazã din secolul al XVI-lea, odatã cu sosirea primilor sclavi negri din Africa. 
Descoperitã în 1492 de cãtre Columb, Cuba devine în scurt timp un loc predilect al comertului cu sclavi, majoritatea apartinând poporului vest-african Yoruba (Nigeria de astãzi), un popor cu o culturã dezvoltatã si înzestrat cu mult talent în ceea ce priveste muzica si dansul. 
 
Se presupune cã rumba are la origine un gen de Flamenco adus de cãtre spanioli în Cuba, unde a intrat în contact cu ritmurile sclavilor africani. Initial figurile de Rumba au fost inspirate din universul cotidian al tãranilor acelor timpuri. Termenul de "rumba" provine din spaniolã, unde desemna la început petrrecerile oficiale, muzica si dansurile specifice. Ulterior, numele ajunge sã descrie nu un dans, ci o femeie cu un stil de viatã foarte libertin. Pornind de la acestea, la început rumba a fost etichetatã ca fiind un dans frivol si imoral. 
 
Rumba originalã era un dans folcloric care îmbrãca forma unei pantomime cu conotatii sexuale, dansatã -paradoxal- pe o muzicã cu un tempo alert, cu miscãri caracteristice ale soldurilor (cuban motion), cu o atitudine dominantã din partea bãrbatului si senzual-defensivã din partea femeii. În zona de origine (insulele Caraibe), acest gen de muzicã sau dans a cunoscut notorietatea sub o varietate de nume: Son, Danzon, Guagira, Guaracha, Naningo. 
Miscãrile expresive, lascive si viguroase ale dansatorilor sunt în armonie cu ritmul imprimat muzicii de cãtre instrumentele de acompaniament, care includ printre altele maracase, clave, marimbola si tobele Bongo si Conga. 
 
La fel ca si în cazul altor dansuri, rumba a cunoscut metamorfoze datorate fie trecerii timpului, fie segregatiei sociale. Astfel, în perioada celui de-al doilea razboi mondial, Son-ul, o variantã mai lentã si mai rafinatã a rumbei originale, reprezenta dansul popular al clasei de mijloc din Cuba. Tot lent era si Danzon-ul, dansul oamenilor din înalta societate cubanezã. 
 
În zilele noastre rumba este dansatã pe un tempo de bolero, care este mai lent decât ritmul uaracha, ce a caracterizat dansul în perioada lui de început. Aceasta nu l-a facut mai putin fascinant, ci dimpotrivã; în pofida trecerii anilor, rumba a rãmas unul dintre cele mai apreciate dansuri.

SAMBA

În forma sa initialã, samba provine din Brazilia, fostã colonie portughezã (devenitã independentã în 1822) în care,ca si în celelalte colonii europene, au fost adusi mii de sclavi. O mare parte dintre acestia apartineau popoarelor Yoruba si Bantu (din Congo, Angola si Nigeria). Caracteristice acestor popoare erau petrecerile de cult, care puteau dura zile întregi si erau legate în principal de dans, al cãrui scop era provocarea extazului. Din astfel de dansuri a aparut samba, care, ca si rumba, desemna mai multe tipuri de dans.

În secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, s-a nãscut în Brazilia, din contopirea dansurilor de cult africane cu cele portugheze, Maxixe (poza stanga), un dans în cerc (descris ca un Two Step), denumit astfel dupã fructul plin de tepi al cactusului 
 
În secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, s-a nãscut în Brazilia, din contopirea dansurilor de cult africane cu cele portugheze, Maxixe (poza stanga), un dans în cerc (descris ca un Two Step), denumit astfel dupã fructul plin de tepi al cactusului.

 
 
În anii 1830 s-a dezvoltat un nou tip de dans care combina figurile caracteristice dansurilor populatiei afroamericane/de culoare cu rotirile si sway-urile indigenilor Lundu. În timp, acesta a fost modificat si a început sã fie dansat în stilul european, în pozitie închisã. În jurul anului 1885 acesta a fost adoptat de cãtre societatea înaltã din Rio si popularizat ca Zemba Queca, pentru ca apoi sã fie redenumit „Mesemba. 
În special dupã abolirea sclaviei în 1888, se distinge în Rio de Janeiro, Bahia si Sao Paulo o diversitate covârsitoare de dansuri populare.Dansurile bãstinase erau considerate imorale de cãtre europeni, astfel cã autoritãtile au încercat sã le diminueze popularitatea. Cu toate acestea, multe dintre ele au devenit populare nu numai în rândul afroamericanilor dar si printre indo-europeni/europeni. Batuque, descris ca un dans în cerc cu pasi de Charleston, dansat pe bãtai din palme si percutie, a devenit atât de popular încât împãratul portughez Manuel I, -refugiat în Brazilia în timpul rãzboaielor napoleoniene l-a interzis prin lege. La începutul secolului al XX-lea, Mesemba a fost combinat cu Maxixe. Acesta din urmã a ajuns în 1910 în Europa, fiind urmat în 1924 de Samba. Pentru o perioadã scurtã, pânã în 1925, Samba a fost inclusã si în competitii, însã datoritã miscãrilor si ritmurilor mult prea variate si complexe s-a renuntat la ea. 
 
În forma ei originalã, samba este un dans de grup si se danseazã fãrã contact între parteneri. Bãrbatii si femeile danseazã samba în maniere diferite. Pentru femei dansul constã în miscãri simetrice si rapide ale picioarelor însotite de rãsuciri ale soldurilor si ale umerilor, generând astfel un dans care face tot corpul sa vibreze. Bãrbatii realizeazã aceeasi miscare a picioarelor, însã fãrã miscãrile energice ale bazinului si ale umerilor. Ei danseazã în jurul femeilor, sãrind, rotindu-se si lovindu-si calcâiele cu palmele. Pattern-ul cel mai simplu de samba este o formã de bãtut din palme, remarcatã de J. Debret la sclavi si care se mai întâlneste si azi în Bahia. 
 
Originea cuvântului samba este neclarã: acesta ar putea proveni din cuvântul „semba", desi alte pãreri spun cã ar fi derivat din „zambo", cuvânt care desemneazã rodul iubirii dintre un bãrbat negru si o bãstinasã. De asemenea, în limbajul Umbundu este cunoscut termenul "esemba sau olisemba", care înseamnã "a dansa si a bate din palme". Kimbundu cunoaste de altfel si termenul „Sesemba", „a dansa târând picioarele". Pentru partizanii religiei afro-braziliene, Candomble, „samba” înseamnã "a-ti invoca propriul sfânt (orixa)". Candomble pãstreazã si azi aceste ritmuri care au influenþat muzica brazilianã, facând din samba un gen unic. 
 
 
Prima melodie de samba s-a numit „Pelo Telefone" („La telefon") si a fost scrisã în 1916 de cãtre Donga (Ernesto Joaquim Maria dos Santos, 1889-1974) si interpretatã de trupa Oita Batutas. 
 
1928 a reprezentat un an special pentru samba. Atunci a fost publicatã în limba francezã o carte de dans scrisã de Paul Boucher ce conþinea instrucþiuni de samba, iar la 12 august 1928 a fost deschisã prima scoalã de samba în Estacio. Primele scoli de samba erau de fapt mici grupuri („blocos"), cuprinzând nu mai mult de 50 de persoane, care, purtând costume specifice, mãrsãluiau pe sunete scoase de instrumentele de percutie. Primul „bloco" a fost atestat în 1928 sub numele de "Deixa Falar", în districtul Estacio din Rio de Janeiro. Acestia si-au spus "Escola de Samba" (Scoala de Samba) pentru cã s-au cunoscut chiar lângã una din scolile locale. Cu timpul, aceste parade s-au tranformat în competitii foarte bine organizate. Prima competitie de acest gen a avut loc în 1932 si a fost câstigatã de Mangueira.

 
Când este vorba de istoria sambei trebuie amintiti si dansatorii Manuel Diniz ("Duque" - ducele) si Gaby, doi dansatori de Maxixe rezidenti în Paris, cãrora le este atribuitã  crearea versiunii de Ballroom a sambei si introducerea acesteia în Europa. Duque este cel care a modificat Maxixe-ul pentru a se potrivi muzicii inovative pe care o cânta Oito Batutas. Aceastã trupã  a continuat sã-si dezvolte muzica, ducând la aparitia unui nou stil de dans numit Samba-Carioca (Carioca este un râu care curge prin Rio de Janeiro). Acest gen este considerat precursorul variantei de Ballroom a sambei si a fost popularizat în 1933, prin intermediul filmului "Flying Down to Rio" în care Fred Astaire si Ginger Rodgers dansau Samba-Carioca. 
 
În general, samba este scrisã în mãsura de 2/4, cu linii sincopate în melodie si în acompaniament. 
 
Muzica brazilianã de samba reprezintã o denumire genericã pentru niste forme de muzicã si de dans destul de diferite. Unele dintre aceste genuri au primit propriile denumiri, cum ar fi Samba-Reggae (apãrut în anii '80 în Salvador), Timbalada, Lambada si Maracatu. 
 
Dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, 1948- 1849, samba a fost popularizatã într-o formã simplificatã, standardizatã în 1956 de Pierre Lavelle. 
 
În 1959 a fost acceptatã definitiv în programul competitional, în categoria dansurilor latino-americane. Dupã toate schimbãrile, contopirile culturale si simplificãrile aduse, samba dansatã astãzi la nivel social si competitional nu mai are prea multe în comun cu samba originalã.

CHA-CHA-CHA

Se pare că numele de cha-cha-cha a apărut pentru prima dată  în Indiile de Vest, unde există o plantă ale cărei păstăi conţin nişte seminţe care atunci când sunt scuturate în interiorul unui recipient scot un sunet a cărui transcriere fonetică este „cha". Acest gen de instrumente de percuţie au fost folosite de către orchestrele cubaneze pentru stabilirea ritmului melodiei. 
 
Există însă şi alte variante referitoare la apariţia numelui acestui dans: din cuvântul spaniol chacha semnificând „vraci", sau din chachar care înseamnă „a mesteca frunze ale arborelui de cacao", sau chiar din cuvântul char, „ceai". Însă cel mai probabil acesta provine de la energicul dans cubanez Guaracha. S-a mai sugerat şi că numele de cha-cha-cha este un derivat onomatopeic al sunetului pe care îl produc picioarele în chasse-ul specific celor mai multe figuri de dans. 
 
 
Conform altor păreri, apariţia cha-cha-cha -ului îi aparţine profesorului englez de dans Pierre Lavelle care, în 1952, în vizita sa în Cuba, şi-a dat seama că mambo era dansat câteodată cu 2 paşi în plus pe măsura muzicală. Astfel, la întoarcera sa în Marea Britanie, a început să predea acest gen de mambo ca pe un dans separat. Arthur Murray a standardizat dansul pentru a-l face mai accesibil, scoţând un Cha din ritm şi inventând numărătoarea 1,2,3, Cha,Cha. Iniţial era cunoscut sub numele de MamboChaChaCha, triplu mambo sau mambo cu ritm de guiro. 
 
Cha-cha-cha-ul a moştenit multe dintre elementele de stil de la precursorii săi, rumba şi mambo. Ca majoritatea dansurilor latino, şi cha-cha-cha-ul se realizează cu o mişcare a picioarelor aproape de podea. Muşchii dansatorilor sunt relaxaţi pentru a permite o mişcare liberă a şoldurilor. Pe măsură ce se fac paşii, partea superioară a corpului se aşează cu determinare pe piciorul de sprijin. 
 
Cha-cha-cha-ul a devenit rapid cel mai popular dans latino. Acest lucru se datorează renumiţilor muzicieni care, prin spectacolele şi turneele lor, au făcut ca cha-cha-cha -ul să devină nu doar un dans caracteristic civilizaţiei latino, ci şi unul universal. Cele mai cunoscute nume sunt: Arcano y sus Maravillas (una dintre trupele care a cântat aceste ritmuri încă de la începurile lor), Fraţii Lopez, Israel şi Cachao (cu Coralia), Antonio Sanchez, Félix Reina, Enrique Jorrín, orchestra Aragon, Chicho O'Farril, Pérez Prado, Tito Puente, Charles Aznavour, Rubén Blades şi Willie Colón. 
 
Istoria genurilor mambo, cha-cha-cha şi salsa a fost influenţată decisiv de migraţia portoricanilor către New York în secolul XX (în special în anii '40 şi '50) şi a cubanezilor (mai ales în anii '60) şi de contopirea muzicii lor autohtone cu jazz-ul afro-americanilor, care a contribuit semnificativ la dezvoltarea muzicii latino şi la răspândirea ei în toată lumea. Deşi rădăcinile celor maimulte dintre aceste genuri muzicale provin din cultura populară cubaneză, mambo, cha-cha-cha şi salsa - în forma cunoscută la nivel internaţional - sunt inovaţii nord-americane. 
 
Din anul 1962, cha-cha-cha -ul face parte din categoria dansurilor competiţionale. Acest dans este popular şi astăzi, iar ritmurilesale pot fi auzite în muzica lui Ricky Martin, Julio Iglesias, Enrique Iglesias, Carlos Santana şi a Gloriei Estefan .

MAMBO

Apariţia dansului Mambo a fost localizată la sfârşitul deceniului al III-lea, în cazinourile şi restaurantele din Havana - destinaţia predilectă pentru vacanţele protipendadei rezidente pe coasta de est a SUA. Naşterea genului îi este atribuită lui Damaso Perez Prado, care în 1943 îşi prezenta muzica sub acest nume la clubul "Tropicana" din Havana. Combinând muzica de Son cu influenţe din Jazz, contopind sunetele trompetelor şi ale saxofonului cu cele ale instrumentelor de percuţie tradiţionale cubaneze, Perez Prado a dat naştere noului ritm, hit-ul său cel mai cunoscut fiind "Que rico el Mambo". Tot lui îi este atribuit exportul acestui gen de muzică şi dans în SUA, via Mexico, în 1947.

 
 
 
Primul loc de adoptare a genului Mambo pe teritotiul Satatelor Unite a fost New York Park Plaza din Fifth Avenue, un loc frecventat de împătimiţii dansului din Harlem. Au urmat apoi Palladium, The China Dool, Havana, Madrid şi Birdland. Printre cele mai renumite trupe de Mambo din anii '50 se numărau: Mambo Aces, “Killer”  Joe Piro, Paulito şi Lilon, Louie Maquina, Cuban Pete, Machito, Tito Puente, Tito Rodriguez şi Jose Curbelo. 
 
Urmând calea deschisă de Prado, o mulţime de muzicieni, ca Enrique Jorin, au început să experimenteze noi tehnici, cum ar fi accelerarea şi sincoparea ritmurilor. Aceste inovaţii au reprezentat fundamentul pentru crearea unui nou ritm: Cha-Cha-Cha. 
 
La mijlocul anilor '50, noul Mambo new-yorkez ajunge şi în Europa, unde se bucură rapid de o mare polularitate. 
 
Ca şi alte dansuri, Mambo a avut mai multe variante: simplu, dublu sau triplu, aceasta din urmă având un rol foarte important în apariţia Cha-Cha-Cha-ului. 
 
În anii '80, Mambo cunoaşte însă un puternic reviriment, în special datorită filmului "Dirty Dancing", apărut în 1987 şi a melodiei de pe coloana sonoră "(I've Had The Time Of My Life), aparţinând lui Jennifer Warnes şi Bill Medley. A urmat apoi o serie de artişti renumiţi, care au adus genul Mambo pe culmile de altădată. Printre aceştia se numără şi dansatorul Eddie Torres sau cântăreţul Lou Bega.

PASSO DOBLE

Passo Doble este cel mai misterios dintre toate dansurile sportive. Nu există foarte multe informaţii legate de istoria acestui dans, iar despre originea lui se pot face doar supoziţii. Un lucru este însă  cert: conţine paşi simpli, de marş. 
 
Una din presupusele origini ale acestui dans ar putea fi marşul francez denumit "Pas redouble". Acest marş era scris în măsură de 2/4 şi avea un ritm de circa 130 bătăi pe minut.

 
 
Probabil că numele de "Passo Doble" are ca origine ritmul binar al muzicii şi faptul că fiecărei bătăi muzicale îi este alocat un pas. Cu toate acestea mai este cunoscut şi sub numele de "Spanish One Step" din cauza acelui unic pas care se face pe fiecare bătaie a muzicii. 
 
În Spania acest gen de muzică mai este cunoscut şi sub numele de "El Soleo" şi este interpretat în timpul coridelor. La graniţa cu Spania, în sudul Franţei, în 1910, profesorii de dans francezi au avut ideea de a aduce atmosfera coridei în saloanele de dans şi astfel au început să inventeze figuri de dans care imitau (bineînţeles într-o manieră stilizată) acţiunea din arenele iberice. Acestor influenţe franceze li se datorează şi denumirile unor figuri de dans consacrate, cum ar fi Sur Place, Appel, Huit şi La Passe 
 
Tot profesorilor de dans francezi trebuie să li se acorde creditul de a fi introdus in coregrafiile de Passo Doble şi elemente din alte dansuri spaniole, cum ar fi Fandango şi Rumba, dar mai ales Flamenco. 
 
Acesta din urmă, aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, îşi are originea în cafenelele, teatrele, sălile de bal din cartierul Triana din Sevilla şi a fost influenţat de Fandango, de baladele spaniole, de Tangoul negrilor şi de Guajira caraibiană. Flamenco este o formă de artă caracteristcă sudului Spaniei (Andaluzia) şi se prezintă în trei variante: Cante (cantec), Baile (dans) şi Guitarra (cântatul la chitara). 
 
Istoria Flamenco-ului a început în secolul al XVIII-lea, când, după un lung proces de influenţare reciprocă, folclorul originar andaluz s-a contopit cu folclorul "Ţiganilor" (Gitanos) din sudul Spaniei şi al maurilor care au condus Spania timp de câteva secole. Tot în acest context nu trebuie să uităm nici de influenţele culturilor arabe, iudaice şi creştine. Prima dovadă scrisă despre muzica „Gitanilor” datează din anul 1774, dar consacrarea a cunoscut-o în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Toate acestea au influenţat în mod direct sau indirect evoluţia dansului Flamenco şi, implicit, a Passo Doble-ului. Ca şi Passo Doble, Flamenco poate avea un ritm binar, cum ar fi variantele Tientos şi Farruca, şi unul ternar, ca de exemplu Jaleos, Taranto, Granaina, Malaguena şi Cartagenera. Combinaţiile dintre cele două ritmuri au generat alte câteva stiluri cum ar fi Cantinas, Romeras, Solea. 
 
Din 1945 Passo Doble face parte din categoria dansurilor competiţionale, iar începând din 1959 a fost standardizat. 
 
Melodia are o structură complexă care cuprinde o introducere, o parte principală şi o încheiere, delimitate între ele de accente muzicale clare. Poate şi de aceea există foarte puţine grupuri muzicale care au această muzică în repertoriul lor. Primele cântece consacrate, cum ar fi "Der Herr Torero" ("Domnul Toreador") de Maria Andergast şi Hans Lang, şi "Espana Cani" de Pascual Marquina, provin din anii '20. 
 
În forma iniţială, Passo Doble avea o masură de 3/8, mai târziu aceasta s-a schimbat la 2/4, 3/4. Astăzi este dansat ca un Two Step, pe o masură de 2/4 sau 6/8. Tempo-ul este de 58-62 bătăi/minut, iar în dans sportiv de 62 bătăi/minut.Luptele cu tauri datează din Creta Veche, dar s-au organizat în Spania de-abia din anii 1700. 
 
  Actualmente Passo Doble reprezintă dramatizarea prin dans a coridei spaniole, ceea ce dă caracterul spectaculos al dansului. Bărbatul îl imită pe toreador, care, cu atitudinea sa arogantă, îndrăzneaţă, îşi afirmă superioritatea în faţa bestiei. Astfel, dansatorii evoluează împreună sub ameninţarea unui taur imaginar. 
 
În Passo Doble, bărbatul (toreadorul) este în lumina reflectoarelor mai mult decât în alte dansuri. Din acest motiv Passo Doble mai este caracterizat şi ca "dans al bărbatului". 
 
Femeia intruchipează, după cum spuneam, "muleta" (pelerina roşie cu care toreadorul ţine sub control taurul) şi trebuie să fie, în consecinţă (ca şi aceasta), suplă, fexibilă, elegantă şi pasivă. Cu toate acestea partenera nu are un rol de figuraţie, frumuseţea si viteza mişcărilor ei trebuie să ilustreze iscusinţa si eleganţa "pase-urilor" toreadorului. Mai mult decât atât, ea trebuie să devină foarte activă atunci când interpretează partiturile de Flamenco din coregrafie. 
 
Contrar altor dansuri latino, în paşii spre faţă tehnica labei piciorului este identică cu cea a mersului obişnuit (se rulează talpa dinspre călcâi spre vârf). Ţinând cont că, în general, fiecărei bătăi muzicale îi este alocat un transfer de greutate, cât şi de faptul că partenerii au, în general, cel puţin două puncte de contact, Passo Doble este un dans uşor de învăţat. Din păcate, din cauza faptului că în zilele noastre acest gen de muzică nu mai este la modă, Passo Doble este dansat cu predilecţie în competiţiile de dans sportiv.